… mai întâi pentru ca e luni… apoi pentru că e restu’…
Ceasul sună la ora 7, dar lenea e teribil de mare aşa că 
pun capu’ înapoi. Zic în gând că mai stau 5 minute, dar nu-mi pun ceasul să sune iar, ci închid alarma de tot… Şi mă trezesc la 8:34, iar eu la 9 aveam curs cu prezenţă d-aia obligatorie de 99 %. Mă îmbrac cu 7 mâini, îmi pun nişte cafea rămasa de la ai mei de dimineaţă (pe care nu apuc să o beau, bineînţeles), îmi uit mp3-ul acasă (şi mă prind de asta în lift) şi mă apuc să alerg cu 7 picioare spre metrou.
Ajung în staţie, vine şi metroul… care urma să staţioneze două minute! La fix, mulţumesc, prietene!
Ajung şi la Unirii unde e aglomeraţia de pe lume… Şi în faţa mea, o pisi blondă cu nişte botine cu ditamai tocurile, care mergea strâmb şi în poziţie de “mănuţă ruptă” (adică atunci când îşi ţine geanta cu mâna ridicată de la jumate, eventual şi cu telefon în mâna aia, dar tipa asta nu avea telefon) se mişca de parcă era la muzeu… sau ca pe catwalk. Cobor scările, ea în faţa mea. Eu, în graba mea, am apucat să-i dau un şut în botina dreaptă (fără intenţie, pe cuvânt). Se întoarce asta cu o meclă satanică la mine (eu am văzut treaba asta în slow motion), se uită urât (şi probabil mă înjură în gând de toate neamurile posibile şi imposibile)… iar eu zic pardon şi merg mai departe.
Primesc mesaj de la Silvia care îmi zice că profa nu a ajuns încă. În acel moment toată tensiunea acumulată până acum dispare ca din senin, muşchii se relaxează, speranţa se întoarce acasă…
Prind şi celălalt metrou unde sunt stâlcită de-mi ies toate pe nas, ca deobicei. În spatele meu… alte două pisi vorbind de pauza de “ţigarE” (am mai zis eu că mă enervează cuvântul “ţigarE“). Ies şi din conserva asta şi surpriză… ca în desenele animate în care unu’ legat cu un elastic e tras înapoi, aşa şi eu… Mi se agăţase o treabă de la ghiozdan de cineva. În primă instanţă am crezut că de vreo pisi, aşa că le spun “staţi aşa… cred că m-am agăţat de una dintre voi“, la care pisi blondă îmi zice “nu… te-ai agăţat de cine trebuie” şi iese… Şi mie-mi pică fisa apoi că mă agăţasem de un tip (drăguţ 
) din metrou. Îmi iau ghiozdanu de pe tipu’ ăla ( 
) ) şi merg repede, repejor la scările rulante.
Ajung la facultate în sfârşit. Cum intru în clădire se întâmplă o altă fază clişeică din filme… Cu o lumină orbitoare, fluturaşi coloraţi zboară… curcubeul apare şi el… Mai exact îmi sclipesc ochii la tonomatu’ de cafea… Mă caut de monede de 50 de bani… găsesc fix două. Citesc instrucţiunile de pe tonomat, îmi fac nişte raţionamente în cap şi apăs pe butoanele aferente… aleg ce îmi doreşte sufleţelul… şi începe să curgă zahărul, apoi cade lopăţica, dar NU şi paharul… Apoi cafeaua. Şi încă nu există urmă de pahar!
M-am uitat în stânga şi-n dreapta să văd ce martori există… Evident nu puteau să lipsească de la un astfel de moment jenibil. A nu ştiu câta oară bummer… Nu mi-a mai rămas decât să o iau la fugă pe scări (pentru a câta oară) cu capu-n pământ şi să mă ascund de ochii lumii! Tre’ să recunosc… am urcat alea 3 etaje atât de repede… Adică deobicei abia le urc… d-apăi în viteză… când plămânii parcă prind picioruşe şi te trag frumos înapoi pe scări şi zic “NUUUUUUUUUUUUU! NU MAI POOOOOOOOOT!“. În fiiiiine…
Na poftim! E luni! Şi luni dimineaţă n-ai cum s-o începi bine!
a asta, dar eu, când mă urc în trenul spre Bucureşti, încerc să stau astfel încât să nu mă uit înapoi.
)!
