60 de secunde

Acum o săptămână cineva mi-a zis să risc. Mi-a zis că experienţa proprie, indiferent de rezultatul bun sau rău al ei, nu are cu ce să-mi strice. Bineînţeles că m-am împotrivit acestei afirmaţii, dat fiind subiectul despre care era vorba în discuţie, deşi îmi venea mie să îi zic un “cine eşti tu să îmi zici să risc… tu care nu ai risca nici să speli nişte vase… pff”, dar m-am abţinut.

Azi, mai pe seară, după ce am ieşit la plimbarea pe la copaci şi garduri cu Javrex, am stat şi am reflectat puţin asupra chestiei cu riscul. Asta după ce am văzut-o pe tipa care m-a ambiţionat să intru la facultate.

Nu ştiu cum o cheamă, nu am vorbit niciodată cu ea, dar vara trecută o vedeam zilnic pe ruta pe care o fac cu câinele. E a naibii de slăbuţă, brunetă şi dacă nu ar avea cârje ar trece probabil total neobservată. Da, are cârje, nu poate să meargă. Şi cu toate astea, în fiecare seară, după 7, ea făcea un traseu cam cât cel de la Universitate până la Unirii pe jos… poate şi mai mult. Mă uitam la ea cum ieşea zilnic singură şi se chinuia să meargă. Şi la un moment dat îşi lăsa obiectele ajutătoare la o parte, şi cu riscul de a se dezechilibra şi de a cădea, încerca să meargă fără ele. Şi reuşea. Nu ca un om normal din punct de vedere fizic, ci ca un om cu mult superior la nivel psihologic. Cu o ambiţie, fără să exagerez, imensă.

Mă uitam la ea şi apoi la mine, om normal, două mâini, două picioare, toate funcţionabile, aproape ca scoase din ambalaj. Mă gândeam că dacă ea poate… sau măcar se chinuie să înfrângă o chestie, teoretic, imposibilă… eu de ce să nu pot să fac acelaşi lucru.

Azi am revăzut-o. Mergea la fel ca şi anul trecut. Ambiţia ei era aceeaşi.

Discuţia despre riscuri şi dovada de curaj a tipei despre care ziceam mai sus, amestecate, m-au făcut să înţeleg cât de important e să încerci să îţi învingi propriile temeri şi să ai puterea şi îndrăzneala să iţi asumi uneori, cu orice risc, anumite provocări (şi nu mă refer la stupidităţi de genul “haha! nu ai tupeu să te arunci de la etajul 10… HAHA!”). Ideea este să îţi depăşeşti anumite limite impuse de diverşi stimuli din exterior (şi din interior, dacă stau să mă gândesc bine), să faci ceea ce îţi doreşti tu, să ajungi acolo unde îţi propui, indiferent de sacrificii.

Cel puţin, într-o astfel de acţiune, de risc şi curaj, contează mai mult acea bătălie pentru scopul respectiv decât succesul în sine. Ai 50% şanse… ori pierzi şi îţi asumi încă o înfrângere, lucru care ar trebui să îţi întărească ambiţia data viitoare… ori câştigi şi te bucuri de mirificele 60 de secunde de glorie încărcate de sentimentul de “King of the world“.

În spiritul a ceea ce am debitat puţin mai sus, mi-am propus deja o primă chestie de pe lista riscurilor (îmi vine câte o idee nouă la fiecare minut). Ceea ce voi face mai întâi va fi să îmi înving teama de apa de peste 2 m şi să învăţ să înot.

Hmm… Carpe diem?