… mai întâi pentru ca e luni… apoi pentru că e restu’…

Ceasul sună la ora 7, dar lenea e teribil de mare aşa că pun capu’ înapoi. Zic în gând că mai stau 5 minute, dar nu-mi pun ceasul să sune iar, ci închid alarma de tot… Şi mă trezesc la 8:34, iar eu la 9 aveam curs cu prezenţă d-aia obligatorie de 99 %. Mă îmbrac cu 7 mâini, îmi pun nişte cafea rămasa de la ai mei de dimineaţă (pe care nu apuc să o beau, bineînţeles), îmi uit mp3-ul acasă (şi mă prind de asta în lift) şi mă apuc să alerg cu 7 picioare spre metrou.

Ajung în staţie, vine şi metroul… care urma să staţioneze două minute! La fix, mulţumesc, prietene!

Ajung şi la Unirii unde e aglomeraţia de pe lume… Şi în faţa mea, o pisi blondă cu nişte botine cu ditamai tocurile, care mergea strâmb şi în poziţie de “mănuţă ruptă” (adică atunci când îşi ţine geanta cu mâna ridicată de la jumate, eventual şi cu telefon în mâna aia, dar tipa asta nu avea telefon) se mişca de parcă era la muzeu… sau ca pe catwalk. Cobor scările, ea în faţa mea. Eu, în graba mea, am apucat să-i dau un şut în botina dreaptă (fără intenţie, pe cuvânt). Se întoarce asta cu o meclă satanică la mine (eu am văzut treaba asta în slow motion), se uită urât (şi probabil mă înjură în gând de toate neamurile posibile şi imposibile)… iar eu zic pardon şi merg mai departe.

Primesc mesaj de la Silvia care îmi zice că profa nu a ajuns încă. În acel moment toată tensiunea acumulată până acum dispare ca din senin, muşchii se relaxează, speranţa se întoarce acasă…

Prind şi celălalt metrou unde sunt stâlcită de-mi ies toate pe nas, ca deobicei. În spatele meu… alte două pisi vorbind de pauza de “ţigarE” (am mai zis eu că mă enervează cuvântul “ţigarE“). Ies şi din conserva asta şi surpriză… ca în desenele animate în care unu’ legat cu un elastic e tras înapoi, aşa şi eu… Mi se agăţase o treabă de la ghiozdan de cineva. În primă instanţă am crezut că de vreo pisi, aşa că le spun “staţi aşa… cred că m-am agăţat de una dintre voi“, la care pisi blondă îmi zice “nu… te-ai agăţat de cine trebuie” şi iese… Şi mie-mi pică fisa apoi că mă agăţasem de un tip (drăguţ ) din metrou. Îmi iau ghiozdanu de pe tipu’ ăla ( ) ) şi merg repede, repejor la scările rulante.

Ajung la facultate în sfârşit. Cum intru în clădire se întâmplă o altă fază clişeică din filme… Cu o lumină orbitoare, fluturaşi coloraţi zboară… curcubeul apare şi el… Mai exact îmi sclipesc ochii la tonomatu’ de cafea… Mă caut de monede de 50 de bani… găsesc fix două. Citesc instrucţiunile de pe tonomat, îmi fac nişte raţionamente în cap şi apăs pe butoanele aferente… aleg ce îmi doreşte sufleţelul… şi începe să curgă zahărul, apoi cade lopăţica, dar NU şi paharul… Apoi cafeaua. Şi încă nu există urmă de pahar!

M-am uitat în stânga şi-n dreapta să văd ce martori există… Evident nu puteau să lipsească de la un astfel de moment jenibil. A nu ştiu câta oară bummer… Nu mi-a mai rămas decât să o iau la fugă pe scări (pentru a câta oară) cu capu-n pământ şi să mă ascund de ochii lumii! Tre’ să recunosc… am urcat alea 3 etaje atât de repede… Adică deobicei abia le urc… d-apăi în viteză… când plămânii parcă prind picioruşe şi te trag frumos înapoi pe scări şi zic  “NUUUUUUUUUUUUU! NU MAI POOOOOOOOOT!“. În fiiiiine…

Na poftim! E luni! Şi luni dimineaţă n-ai cum s-o începi bine!

sursa foto

Când nu am ce face şi mă plictisesc teribil în mijloacele de transport, adică în metrou, am două variante: fie studiez atent fiecare persoană în parte (operaţiune care uneori seamănă cu un holbat dubios), fie sincronizez ceea ce-mi vede ochiu’ cu ceea ce-mi aude urechea (cuplate prin căşti la mp3 player). Dacă am fost inspirată să-mi iau cartea în geantă sau să trec pe lângă un chioşc de ziare se anulează orice altă activitate anti-plictiseală (inclusiv inventare de astfel de activităţi).

Ceea ce este interesant în a doua metodă de a face ca timpul să treacă oleacă mai uşor, adică aia cu sincronizarea,  este că poţi ajunge la momente în care ceea ce vezi şi ceea ce auzi sunt într-o armonie perfectă.

Ca de exemplu, la începutul practicii mele am nimerit, să zicem aşa, apogeul unei melodii de la Muse (Knights of Cydonia) exact când metroul intra în viteză în staţie, lucru care în mintea mea s-a transformat într-un soi de intrare nemaipomenită, triumfătoare, etc. Ce vreau să zic este că a tranformat acel simplu “hai că vine metrou’ ” în câteva secunde de “uaaaaaaaau!”. În fine, încercaţi, măcar din plictiseală. Un alt exemplu e, să zic aşa, când un ambalaj de nu-ştiu-ce “dansa” în vânt pe scara rulantă (liberă) în acelaşi ritm cu finalul din Step Up 2.

În fine, nu ăsta era adevăratul scop al postului. Nu, nu există nici un scop de fapt.

Ideea este alta. Azi, la un seminar, am auzit construcţia “manea românească“, lucru care mi-a ridicat un semn de întrebare: este această construcţie un pleonasm sau nu? Cine vrea să-şi dea cu părerea, să o facă!

De fiecare dată când plec de la mare, am sentimentul că am uitat ceva. Nu ştiu alţii cum sunt la faza asta, dar eu, când mă urc în trenul spre Bucureşti, încerc să stau astfel încât să nu mă uit înapoi.

Anul ăsta mi-am tras cea mai mişto ieşire la mare. Am văzut Constanţa, cazinoul, am mers cu telegondola, am fost pe plajă (chiar trei la număr ) , am prins valuri), prin port, la mall, în Satul de vacanţă, la Famous (shaormaaaaa), la bingo, chiar şi la karaoke, in Phoenix (recomand!!!). Am mers şi cu trenuleţul din Sat până la City Park Mall şi cum am rău de maşină… cred că m-am înverzit la faţă. În plus, am cunoscut nişte persoane foarte, foarte Ok şi chiar pot să spun că m-am simţit extraordinar! N-am mai avut de ceva vreme o vacanţă atât de reuşită.

Ah, da… şi am mâncat cea mai tare ciorbă neacrită ever! Foc, cum ar zice Constanţa!

După aşa săptămână… parcă se vede totul mai bine . Serios!

***Poze la calitate de telefon mobil

(le Port)

le “Fionix” (Phoenix)

Vara asta a trecut parcă prea repede. Mai sunt câteva minute şi se termină oficial.

Azi m-am speriat când am văzut pe stradă (aproape) numai oameni cu bluze cu mâneci lungi (cam 90%). Iar pentru mine ăsta e primul semn că e gata vara. Aaaaaaadicăăă… au mai fost zile cu ploaie şi tot tacâmul, dar parcă tot la mânecă scurtă îi vedeai pe toţi. Acum nu!

Nici nu-mi aduc aminte când mi-a fost ultima dată frig. Eu ştiu doar că ieri mi-era foarte cald! La fel şi acum două zile… si tot aşa de ceva vreme încoace! Şi nu zic acum că-mi plac acele călduri exagerate, dar măcar ştiu că e încă vară…

Şi cum vara e sinonim cu vacanţă… e clar! Aproape a trecut şi vacanţa asta! În plus, calendarul nu minte niciodată… şi azi e 31 august. Cu alte cuvinte, oficial, s-a dus vara. Undeee??

Of! Şi iată şi un post despre vreme! Aştept să se facă mai călduţ.

… nu am acumulat experienţă solidă într-ale gătitului. Ce-i drept, nu mă îndoiesc de faptul că dacă aş pune mâna pe o carte de bucate şi nişte chef (şi curaj ) ) aş scoate măcar o chestie… mâncabilă. Ştiu totuşi să fac nişte sandwich-uri şi o cafea inegalabile! (pe surse )

***Iar acesta este răspunsul la provocarea Corinei de a-mi expune (anti) talentul în bucătărie.

Ce-i drept, am două “capodopere” la activ la acest capitol, un chec făcut prin anii “tinereţii” mele, prin liceu, împreuna cu my Corina şi un absolut minunat orez cu dovlecei (parcă) realizat cu măiestria dragei mele surioare, Sorina.

Checul “Madacora”, căci aşa a fost botezat, a reprezentat o prelucrare a reţetei originale dintr-o oarecare carte de bucate. Realizat din diverse ingrediente, pe care nu le mai ţin minte, nişte bicarbonat stins cu apă minerală [din ciclul "ia şi învaţă şi tu", vasta experienţă îşi spune, deci, cuvântul ) ] şi variate tipuri de gem… la greu, a fost turnat într-o formă specifică checului şi apoi băgat la cuptor (ce poate fi mai simplu de atât?!?!?). Precizez  însă că ar fi trebuit să încărcăm compoziţia în două astfel de “recipiente”, pentru că spre sfârşit… a cam dat pe afară. Cu toate acestea, produsul final a fost delicios!

Cât despre orezul cel minunat cu dovlecei, el a fost realizat după o excursie în junglă (a se citi piaţă). După adunarea celor necesare, eu şi Sorina ne-am apucat cu drag şi spor de reţeta scrisă pe spatele ambalajului de orez. Ce trebuie menţionat şi în acest caz este faptul că am folosit nişte cantităţi impresionante (industriale aş putea spune), motiv pentru care am realizat o cantitate de orez demnă de o cantină. Cu toate acestea, nu pot spune decât că a ieşit un orez nemaipomenit… îndeajuns pentru tot cartierul! Deh, experienţa!

E bine măcar că avem KFC care, deşi nu face chec cu gem de toate naţiile pe stil “toate-ntr-unul” şi nici orez cu dovlecei, face nişte aripioare de pui extrem de picante de care mi-e greu să cred că nu ai auzit… şi anume the famous Crispy Strips. Ar fi o chestie dacă ar avea şi livrare la domiciliu… chiar şi la ore mai “indecente”. Nu?

*** le sursă la le poză

Cine n-a mers la Santana (şi era fan), a pierdut un concert bun. Zic doar bun, pentru că am rămas puţin dezamăgită de nişte părţi cântate fals. Am venit poate cu aşteptări foarte mari la eveniment, după câteva concerte vizionate şi după ani buni de ascultat muzica lui Santana. Dau totuşi vina pe sonorizare şi iau în calcul posibilitatea faptului că nu îşi auzeau instrumentele în timp ce cântau.

În rest, a fost fenomental! A făcut atmosferă, ce să mai! Publicul oricum era extaziat!

Eu una am simţit pe pielea mea. Un meltean înalt ca gardul care stătea în faţa mea tot încerca nişte mişcări de samba (foarte “false” oricum). În numărul său artistic tot intra în mine, chiar dacă simţea (deja ajunsese la stadiul de a mă simţi) că sunt fix în spatele lui şi că sunt de trei ori mai liliputană decât el. În acest caz, depăşită de situaţie, nu am putut decât să îl atenţionez cu o pseudo-piedică, să creadă că m-a călcat. După faza asta s-a simţit.

Cireaşa de pe tort a fost un specimen care uşor ar fi trecut drept rudă foarte apropiată a Nikitei (da, da, Nikita aia de apare des pe la teveu). În trening, cu şapca roşie întoarsă, ochelari Armani şi un kil de argint (nu aur) pe maini şi pe degete, pseudo-Nikita dansa de mama focului în stil arabo-indiano-manelistic, intrând în cei din jurul ei (exact ca la pogo, dar în stil indiano-manelistic). Mirific!

Ah… să nu uit. În timpul discursului său pacifist, Santana spunea: “If you wanna know how expensive fear is, ask George Bush, he knows… Fuck George Bush!“. Bună, bună asta ))))!

All in all… superb! Două ore absolut geniale (şi fără ploaie )!

PS-ul de rigoare: m-am învăţat minte de la incidentul de la The Killers şi am comandat taxiul imediat cum am ieşit. A venit exact la timp şi nu am mai aşteptat o oră în faţa World Trade Plaza. Şi în maşină taximetristul asculta Rammstein \m/

Tocmai m-am întors de la concertul The Killers. Absolut CRI-MI-NAL. Mi-au plăcut la nebunie. Şi concertul a mers mână-n mână cu o ploaie torenţială care te uda până la oase.

Au fost cele mai tari 2 ore pe care le-am stat în ploaie! Şi împreună cu seara trecută, pot spune că a fost cea mai frumoasă aniversare de 20 ever! Şi aici trebuie să le mulţumesc câtorva oameni care îmi sunt dragi şi pe care în mare parte i-am văzut ieri (nu am apucat să-i văd pe toţi din păcate), şi care îmi fac viaţa mai plină şi mai frumoasă.

Dezvoltăm altă dată pentru că acum sunt mult prea entuziasmată că i-am văzut pe The Killers!

Abia aştept şi sâmbătă la Santana \:D/

[PS: bă am stat o oră-n ploaie, după ce am luat toate bălţile posibile şi imposibile rând pe rând, aveam başcheţii uzi şi jegoşi şi hainele ude, telefoanele la fel (trebuie să le pun la uscat pe calorifer... iar!!!). Dar până acasă m-am distrat cu taximetristul, am vorbit de una, de alta, de taximetrişti, de gară, de simfonică, de anul trecut, de ţigări, de agricultură, de Viena, de The Killers şi de Salam (serios ) ).]

I got soul, but I’m not a soldier

Am trecut astăzi pe lângă trei şantiere în lucru. Ridicări de bloc şi alte clădiri. În fine.

Aceleaşi “pisi, pisi“, “păpuşe”, “iubito” şi alte clişee pe care le-am mai auzit. Boooooo-riiiiing!

Ei bine, iată că de pe o clădire de vreo patru etaje (şi de la o distanţă considerabilă) un nene mă strigă “LEOAICO“.

Băi, p-asta n-o ştiam. Serios!

NOTA: limbajul vulgar folosit in acest post nu-mi apartine; nu mi-l asum. Acesta reprezinta, in schimb, modul in care unii internauti se exprima (in mod virtual, fireste) pentru a gasi raspunsul la intrebarile care ii macina si pentru a-si satisface imensa sete de cunoastere. Am zis!

Era imposibil ca această rubricuţă să nu se continue. Plănuiesc realizarea unei pagini separate şi speciale pentru acest subiect.

Din ciclul “mare ţi-e grădina”, iată ce mai caută hommo sapiens-ul care a dat de tastatură şi aţă la Internet:

- “prietenia este ca si cand faci pisi pe t” – în acest caz, sper că nu îmi eşti prieten. De fapt sper că nu te cunosc! Îmi doresc asta din tot sufletul.

- “cur futabil” – ai găsit ceva relevant?

-”vaccin antitetanos si alccol” – dubioasă combinaţie. Eu rămân la rom cu cola sau vodka cu energizant. Şi e alcool, nu de alta, dar să ştii când ceri la non stop cum se pronunţă (cu plăcere).

- “cea mai tare reteta de shaorma” – ştiu care nu e cea mai bună reţetă de shaorma. Dar ştiu locul cu shaorma bună.

- “cum facem ca sa castigam la loto sau loz” – e simplu, NU JOCI!

- “hai sa emigram” – de acord. Unde?

- “pitzi recycle bin” – bună, bună asta!

- “femei care se pise pe barbati” – ce fetişuri ai şi tu, frate!

- “vreau sa-mi personalizez pozele din calc” – şi mie ce-mi pasă? Hârtie calc?

- “poze care le fute adrin mutu” – din această propoziţie deduc că Mutu şi pozele… Nu, deci nu, esti naiv.

Am păstrat la sfârşit cea mai recentă căutare, de astăzi mai exact. Iată că mintea ţăranului nu gândeşte mai departe de taste şi evident, nu ştie limba română. Ca regulă generală, în română folosim mai rar “y”-ul în cuvinte. Şi ca bonus, vă rog nu uitaţi că “3″ este cifră, şi nu literă.

- “femei cand se fut pe unde apuca gratys” – disperat eşti probabil. Nu probabil, ci mai mult ca sigur. Fac pariu că scrii cu ochelarii de soare când stai la calculator. Am imaginea ta în cap în acest moment şi cu greu cred că o să mai adorm diseară. De frică că o să dai drumu la o manea pe telefon. Baftă la găsit asemenea specimene. Încă ceva… Bă, mi-e milă de tine, să n-am ambiţie.

Cam atât pentru astăzi. Trebuia să marchez cumva sfârşitul sesiunii.

A trecut o perioadă destul de lungă de timp de când nu am mai trecut pe aici. S-au întâmplat multe şi de fapt nu s-a întâmplat nimic. Adevărul e că mi se cam scârbise de atâta scris la câte ştiri şi proiecte au fost de făcut semestrul ăsta.

După sesiune revin în forţă (poate chiar mai devreme, cheful de citit pentru examene fiind nul). Am în plan şi o schimbare de look, un face-lift la capitolul blog (nu cine ştie ce şmecherii care necesită multă minte, oricum ).

În fine, BLOG ÎN LUCRU şi MĂDĂ ÎN SESIUNE!